Monosilabic…

M-am plictisit.
Deja eternul călător pășește-agale mormăind din ce în ce mai mult…mult, dar resemnat.
Și-a stat cuminte acolo, privind în gol si răspunzând monosilabic curioșilor. Atât.
) …
Din ce în ce mai amuzat de situație, regretă etern vestitul cântec fără aer ce acum tace, nu ca pe vremuri când îl tresăreau fiori de păpădie si haiku-uri.
Nu, nu s-a schimbat. E doar alt cântec, e doar un alt decor ce-ncearcă să-i refacă o viață nu uitată de demult.
Și nu e sincer. E prost. Sau doar așa vrea să pară. Și nici nu are idee…cretinul…
Nu a văzut de multă vreme aceleași gânduri. Și nu mai crede în aceleași arătări, ba chiar scârbit, el le respinge si pe bună dreptate o face.
Ce să-i ceri drumețului, când tot ce știa el mai bine azi nu mai face?! (azi face doar iahnie de fasole cu cârnați lăudată de guri mărețe…). Îi cer sa TACĂ…și ascultă…
L-am pus să promită că nu mai strigă înapoi, să spună mereu DA și să facă NU, să aibă palme ude chiar și pe timp de iarnă…și-ascultă…iar dacă nu, l-am blestemat să i se-ntoarcă toate greșelile-ndărăt și cu strigare din piept să le repare…și să îl doară…să plătească pentru fiecare secundă într-un an…și va plăti…
Iar tu, tu scoate-ți acum năsucul de aici…ai terminat…

[.]

A fost pentru prima oara in viata mea cand nu m-a asteptat nimeni in gara.